Ghid turistik, organizator de evenimente, excursii, tabere, team-building

Casa Rustica Mada
& Tourist Guide in HD

Despre noi

Casa Rustica Mada...

O casa rustica veche din piatra si lemn, renovata,cu 2 camere de oaspeti, bucatarie si sufragerie mare plus doua castute de lemn (izolate termic) in livada cu un teren langa rau pentru corturi si rulote, la cativa pasi de intrarea sudica in cheile Madei, la 15minute de statiunea Geoagiu-Bai.
Camerele/casutele pot gazdui cate 4 persoane intr-un pat matrimonial si unul suprapus, dispun de baie proprie cu dus, wc, chiuveta. Organizam excursii 4x4 (masini de teren proprii cu soferi experimentati) si drumetii montane cu ghid la obiectivele turistice din zona in limita a 100km(cetati dacice, ruine, biserici, manastiri, rezervatii,muzee, Transalpina) prezentarea fiind posibila in limbile engleza, germana, romana sau maghiara. Informatii si rezervari: 0720809964 sau casarusticamada@gmail.com .
Va asteptam!

Viaţa în verde rustic

Privit de pe stâncă, luciul de apă clipeşte sub stropii de ploaie care îl tulbură. Scaieţii se iţesc pe pietre cu tupeu vineţiu-aprins, iar peste tot, în stânga şi în dreapta, au înnebunit salcâmii. Miroase a verde-crud, ud, fraged, iar florile de salcâm se sparg dulci în gură. Doi pereţi semeţi de piatră străjuiesc râul, deschizând calea doar atât cât să provoace la aventură.
În satul Mada, cu ai săi câţiva zeci de locuitori, e linişte, mereu. Mada se află la câţiva kilometri de Geoagiu, ascuns bine de dealuri şi păduri. E locul ales de soţii Alexandra şi Arpad Toszo pentru o nouă viaţă, care se va contura în jurul unei pensiuni, al turismului montan, al grădinii cu legume şi pasiunii pentru lucruri simple şi frumoase, făcute de mâinile şi cu priceperea lor.

Drumul din Geoagiu spre Mada este neasfaltat, dar poate fi urcat cu orice mijloc de transport sau chiar pe jos. Duce ascuns în sus, prin pădure, până când îţi taie brusc răsuflarea cu priveliştea Cheilor Madei (Măzii, în alte variante). Dacă vrei să fii departe de lume, acesta este unul din locurile unde merită ajuns. Închide telefonul mobil, nu îţi va folosi decât dacă vrei să vezi cât e ora. Lasă în spate orice ai crezut până acum că ar fi important, aici nu contează decât să fii una cu natura. Dacă nu ştii cum, îţi vor arăta Arpad şi Alexandra. După ani mulţi petrecuţi în domenii în care au avut de-a face cu toate metehnele muncii moderne, ei au început un nou capitol în viaţa lor, care îi face să strălucească când vorbesc despre planurile de viitor sau despre paşii realizaţi până acum. Au bucurie în ochi şi în glas, lumină pe feţe şi energie în fiecare gest. Proiectul lor de downshifting prinde contur de la o zi la alta, fie că e vorba de curăţarea unor terenuri, de ridicarea căsuţelor pentru oaspeţi, de pusul răsadurilor în grădină sau de ghidat turiştii. Povestea le-ar părea desprinsă dintr-o carte, dacă nu ar fi confirmată de realitatea din jurul lor, în care pasiunea pentru natură, simplitatea şi armonia conturează ceea ce căutăm cu toţii: sensul vieţii.

Casa Rustica, Mada
Arpad Toszo este timişorean, dintr-o familie ale cărei ramuri se duc până la întemeiarea oraşului Timişoara; a lucrat în media şi showbiz ani mulţi (organizare de evenimente, concerte, înregistrarea şi producerea albumelor unor artişti), dar pasionat de natură, de drumeţii şi de aventură a fost de când se ştie. Soţia lui, Alexandra Toszo, este din Bucureşti şi a lucrat în finanţe – bănci. Şi-au făcut nunta într-o zonă frumoasă, în mijlocul naturii şi, cumva, s-a născut, încă de atunci, ideea de a se muta şi ei, într-o zi, din vuietul marilor oraşe într-un spaţiu liniştit, verde şi unde să se ocupe de agro-turism. Când au descoperit proprietatea din satul Mada, au cumpărat-o cu planuri îndrăzneţe de viitor. Casa veche, terenul de lângă ea, livada şi o bucată de pădure sunt, acum, bazele unei noi vieţi. Casa a fost refăcută, dar păstrată în stil rustic – de altfel, aşa se va numi, Casa Rustica. „Nu i-aş spune pensiune, ci mai degrabă unitate de cazare, pentru că, practic, avem o cameră de oaspeţi cu baie şi tot ce este necesar, dar şi căsuţele din lemn de afară (la fel, cu grup sanitar propriu fiecare), care sunt alt tip de cazare şi un teren pe care acum îl curăţăm, care va fi zonă pentru camping. Vrem să putem oferi, practic, mai multe variante de cazare”, explică Arpad. „Iar dacă lucrurile merg aşa cum ne dorim, vom încerca să facem şi o piscină”, completează Alexandra, care anul acesta a învăţat ce înseamnă să ai grădina proprie – pune răsaduri, îngrijeşte plantele şi se documentează constant pe teme de agricultură ecologică.

„Tot ce am făcut aici este cât mai natural şi păstrat cât mai rustic. Sperăm ca într-o lună, maxim două, să putem să îi dăm drumul. Acum, că mă întrebi, nu mai ştiu a cui a fost ideea să ne ocupăm de agro-turism, dar cred că ideile ne-au venit împreună”, spune Arpad. „Am simţit că lucrul acesta ni se potriveşte, pentru că ideea este nu doar să te muţi într-o zonă de acest fel, ci să şi faci ceva acolo, ceva în care crezi şi din care să trăieşti”, continuă Alexandra. Nu şi-au propus să se îmbogăţească din proiectul lor de viitor, ci speră să le susţină un trai normal, decent; mai mult decât atât, speră să îi ajute pe toţi cei care vor ajunge la ei să se bucure aşa cum trebuie de câteva zile de relaxare în mijlocul naturii. Investiţia lor de până acum se ridică la aproximativ 40.000 de euro, cu tot cu achiziţiile făcute, iar primele încasări efective din servicii turistice oferite le-au avut acum doi ani. „Au fost banii noştri proprii, nu luaţi din bancă sau cu împrumut, iar investiţia şi mai mare a fost munca depusă. Suntem conştienţi că nu o recuperăm în doi ani, dar nu acesta este scopul. Noi vrem să trăim aşa, simplu şi frumos. Şi credem că este posibil”, spun cei doi. „Plus că suntem încăpăţânaţi, nu are cum să nu ne iasă”, zâmbeşte Alexandra. „Iar, dacă este cazul, o luăm de la capăt, nu ne este frică, am luat-o de la capăt în viaţă de mai multe ori”, conchid cei doi soţi.

Arpad face de mai mult timp ghidaj turistic, fie în drumeţii, fie la cetăţile dacice. Ştie locurile foarte bine, cunoaşte istorie – de fapt, poţi discuta cu el despre orice, în orice domeniu – şi este un povestitor remarcabil, care te captivează. Colaborează cu Muzeul de Istorie din Orăştie şi, în funcţie de tipul de turişti cu care are de-a face, se adaptează: fie alege discuţii libere, fie merge pe prezentările clasice (deşi standardizarea nu i se potriveşte – „nu pot face o prezentare de două ori la fel”, râde el, „mă leg de ce este în jur, de panoramă, dacă plouă sau e soare, contextul este mereu altul”). După câtă experienţă a acumulat, ştie că un ghidaj bun este extrem de important pentru vizitarea unui loc: oferă o altă poveste a acelui loc, oferă alte perspective omului care îl vizitează. „Nu vezi doar nişte pietre, vezi pietrele care spun o poveste. Unii oameni care vin la cetăţi, spre exemplu, se informează din surse ambigue, nu ştiu lucrurile corect, alţii se aşteaptă să vadă ruine mai complete, alţii cred că mortarul pus acum câţiva zeci de ani ca să ţină zidurile este de pe vremea romanilor… Misticismul îi fascinează pe toţi, mereu se nasc discuţii pe tema asta. Important este să îi poţi oferi omului un alt unghi de a privi lucrurile, o perspectivă completă. La sanctuarele dacice, spre exemplu, mulţi întreabă: Cum, numai nişte pietre? Ajung uneori să le fac schiţă, ca să îşi imagineze cum erau, de fapt, aceste sanctuare”, rememorează Arpad. Pentru el, este o continuă provocare să testeze şi să vadă reacţiile vizitatorilor: „Încerc să îi stimulez, să le dau de gândit, să vedem unde poate duce o discuţie, să văd şi eu cu cine am de-a face”. Experienţa din showbiz l-a ajutat, o recunoaşte şi el, să cunoască diferitele tipologii umane şi psihologia lor. Pe lângă asta, are răbdare. Foarte multă răbdare şi o capacitate extinsă de a relaţiona cu orice tip de om, de la cel mai închis până la cel mai comunicativ.

La cetăţile dacice şi în zona în care Arpad se ocupă de ghidaje vin şi turişti români, şi străini. Ochiul atent al ghidului a observat diferenţele: „Străinii sunt mai receptivi, mai deschişi şi mai atenţi la ce le spui şi, acesta este adevărul, nu sunt atât de fiţoşi, chiar dacă sunt de meserie – am avut, spre exemplu, recent chiar, un grup de arheologi din Spania, care puteau oricând să îmi dea lecţii. Dar aveau foarte mult bun-simţ. Toţi cei din afară respectă şi locul, şi omul care le vorbeşte despre loc. Au o altă atitudine. Ai noştri… cam toţi au impresia că sunt buricul lumii şi ştiu tot – nu toţi sunt aşa, dar cei mai mulţi, din păcate, sunt. Iar cei care nu se comportă astfel şi sunt mai receptivi, au, totuşi, o anumită chestiune pe care sunt axaţi şi nu prea pot sau nu vor să iasă din tiparul lor cunoscut. Un numitor comun, însă, pentru toţi cei care vizitează cetăţile este faptul că, într-un fel sau altul, resimt fluctuaţiile energetice din zonă: „Sunt persoane care devin mai euforice, altele, mai calme”, explică Arpad. „Şi solul este mai deosebit, vezi în el cristalele care lucesc”, spun ei, iar Alexandra vine cu o precizare care, recunosc, îmi face poftă: „Şi murele de acolo sunt foarte bune!”. „La Costeşti, în schimb, toţi spun acelaşi lucru: că simt că se încarcă de energie. Dar acolo şi panorama este alta, este altă deschidere, ai o senzaţie aparte”, completează soţul ei.
Un alt tip de ghidaj pe care Arpad îl face, dar numai cu oameni pregătiţi pentru asta, este ghidajul de supravieţuire. „Se pleacă cu ce ai pe tine, haine, bocanci, sfoară, cremene, cuţit (eventual pentru cei neiniţiaţi, şi mulţi aşa sunt, un minim bagaj, cu haine de schimb), dar ideea de bază este să fii rupt de lume, să nu existe influenţa civilizaţiei şi să te descurci cum poţi. Eu selectez şi refuz pe mulţi care vor neapărat acest gen de aventură, pentru că vezi omul din prima: când are cinci telefoane, două laptop-uri şi brăţări de aur, este cam clar că e dependent de tehnologie, de anumite standarde de viaţă. Cel mai periculos este atacul de panică, pe care mulţi îl fac, odată ce îşi pierd zona lor de confort, de siguranţă, cu care erau obişnuiţi. Iar un atac de panică este, de multe ori, mai rău decât o boală cronică. Sunt nişte reguli de bază la acest gen de aventură: echipamentul trebuie să fie cel pe care îl indic eu, trebuie să mă asculte, să nu îmi iasă din cuvânt, fizic să fie sănătoşi. Mergem în munte, în sălbăticie, poate suntem nevoiţi să mâncăm şerpi, cine ştie, poate nu găsim apă… Situaţiile sunt multe, chiar dacă noi, când facem astfel de acţiuni, avem corzi de siguranţă, cum se spune, adică rute secundare rapide, dacă este nevoie de medic, trusă de prim-ajutor la noi. Pentru cei care vor să încerce acest gen de „survival camp” este bine să ştie că este un test pe care nu oricine îl trece, oricât de simplu ar părea la televizor şi am dreptul de a refuza, fără explicaţi,i orice persoană doritoare care nu pare să fie pregătită sau aptă pentru acest tip de activitate” (Arpad Toszo)
Alexandra, pe lângă faptul că se ocupă de grădină şi tocmai a pus pe masă o salată de verdeţuri proaspete, creează bijuterii din cupru, argint tibetan şi bronz cu pietre semipreţioase, pe care le pune în vânzare prin intermediul blogului special creat pentru asta. Pictează şi pe lemn, decorând diverse obiecte precum tăvi, casete de bijuterii ori suporturi pentru pahare; a recondiţionat mobilier vechi, acum perfect funcţional în casa lor şi s-a apucat şi de pictură de peisaj. Amândoi, şi ea, şi soţul ei, sunt conştienţi că au foarte mult de muncă pe drumul pe care au pornit. Dar au încredere că se duc pe făgaşul bun. „Ştim amândoi ce înseamnă viaţa într-un oraş mare, unde, dacă nu ai o slujbă, mori de foame, dacă ai o slujbă, te transformi în roboţel. Ştim că am ales un drum anevoios, dar va merge”, consideră ei. În Casa Rustica a lor, vor oferi cazare şi mic-dejun, cel puţin în prima fază. „Ştii, regulile sunt tare prost gândite în România din acest punct de vedere, practic ai numai restricţii când vrei să faci ceva. Mie nu mi se pare normal ca în agro-turism să pui condiţii pentru partea alimentară ca la un hotel de nu ştiu câte stele! Dacă vrem să facem o mâncare la ceaun, un grătar? Aici asta are farmec! Asta se caută! Aşa că partea cu bucătăria e mai dificilă, dar avem bucătărie – suntem în ea, acum, este fosta şură a casei, unde şi clienţii noştri îşi pot găti”, îmi explică Arpad. Ceea ce va face diferenţa, în proiectul lor, vor fi posibilităţile pe care le oferă zona: drumeţii, excursii, team-building la modul real, cu activităţi inedite, jocuri de orientare, de cunoaştere. „Să stai să bei şi să întorci mici pe grătar poţi face oriunde. Aici putem face atât de multe lucruri noi!”, se entuziasmează Arpad. Şi atât în ochii lui, cât şi în ai Alexandrei, citesc încrederea că proiectul pe care şi l-au asumat ca noua lor viaţă va fi unul de succes. Tot ce fac ei poate fi urmărit pe contul de Facebook Tourist Guide in HD, pe care l-au creat în acest scop sau pe site-ul showmastertm.ro.

La o plimbare (prin ploaie) spre Cheile Madei, pe care sper ca data viitoare să am ocazia să mă caţăr măcar până la Peştera Zidită, trecem peste un pod suspendat, care se agită la fiecare pas. N-am mai încercat demult aşa ceva, prima traversare mă face să mă opresc de câteva ori. Când ne întoarcem, am prins „şpilul”. Drumul spre chei este accesibil, iar, când ajungi chiar la poalele lor, eşti potopit de verde. Urcăm puţin, pentru câteva fotografii, dar ploaia a făcut stânca alunecoasă şi lăsăm aventura pe data viitoare. Satul este atât de cuminte, nici n-ai spune că e zi de lucru. „Oamenii care locuiesc aici trăiesc din ceea ce produc, legume, miere, alte produse. Unii au sere, ştiu o familie care alimentează piaţa din Alba-Iulia cu verdeţuri şi legume. Zona nu este poluată, iar localnicii încearcă să nu folosească chimicale în agricultură, pe cât posibil. Alegerea este agricultura tradiţională”, îmi mai spune Arpad. Toţi îi cunosc, pe el şi pe Alexandra, în sat. Şi-au câştigat locul aici, chiar dacă sosirea lor şi curajul de a face ce au pornit să facă au mirat, la început. Însă când simţi că ai ales o cale care ţi se potriveşte, indiferent de greutăţile care se ivesc pe ea, lucrurile găsesc o armonie a lor în care converg, până la urmă. Şi în curtea Casei Rustica, pe banca făcută dintr-o jumătate de car vechi recondiţionat, cu păduri şi livezi în jur, cu motanul Friday atent la ce mişună prin iarbă, cu locul de grătar pregătit şi cu răsadurile de roşii aşteptându-şi locul în grădină, asta este tot ce se simte: armonia.

Camelia Jula